Dezvoltarea percepției de bine și rău în rândul copiilor este un proces crucial în formarea lor. Pe măsură ce cresc și interacționează cu lumea din jur, copiii încep să înțeleagă distincția dintre comportamentele considerate pozitive și cele considerate negative. Acest proces de învățare morală este adesea influențat de educație, experiențe sociale și modelele de comportament oferite de adulți.
Pe măsură ce copiii evoluează, ei își dezvoltă propria lor conștiință morală, învățând să recunoască consecințele acțiunilor lor și să dezvolte empatie față de ceilalți. Comunicarea deschisă și educația în privința valorilor fundamentale joacă un rol esențial în ghidarea acestei evoluții morale. Prin oferirea de exemple pozitive, explicații clare și susținerea lor în înțelegerea consecințelor acțiunilor, adulții contribuie semnificativ la formarea unui simț puternic de bine și rău la copii.
Există o dezbatere în rândul psihologilor cu privire la originea simțului binelui și răului, fie că este înnăscut sau dobândit. Cercetările sugerează că nu există un răspuns „corect” la această întrebare, însă se conturează ideea că există un simț al moralității înnăscut care se dezvoltă în mod natural în anumite circumstanțe de mediu. Astfel, simțul binelui și răului pare să se dezvolte firesc în condiții specifice de îngrijire și educație a copiilor. Aceste condiții presupun existența unui mediu de creștere constant, previzibil și adaptat înalt nevoilor copiilor, cel puțin în primele etape ale vieții lor.
Procesul începe odată cu primele experiențe ale nou-născutului de a-și descoperi identitatea și de a exista în mod neîntrerupt. Orice stimul neprevăzut poate interfera cu dezvoltarea sinelui.
Pe măsură ce timpul trece, apare nevoia de independență, începând cu independența față de mamă. Apar primele temeri și, odată cu ele, primele manifestări impulsive, cum ar fi tipetele, mușcăturile și tragerile de păr. Deoarece actul de hrănire este crucial pentru bebeluș, el manifestă dorința de a-și „consuma” mama, de a o „poseda” ca expresie a afecțiunii sale. Acestea reprezintă, totodată, primele forme de gândire și fantezie. Bebelușul descoperă că mama nu dispare dacă o mușcă, ci supraviețuiește. Mama poate să fie supărată și să spună „Au”, dar apoi îl iubește, îl hrănește, îl îmbrățișează și îl sărută, zâmbindu-i. Încetul cu încetul, bebelușul înțelege și face distincția. El începe să zâmbească, să îmbrățișeze și să sărute. Toate aceste experiențe trebuie integrate treptat. Copilul înțelege că există impulsuri distructive, care fac rău, și impulsuri constructive, care fac bine. În cele din urmă, învață să-și asume responsabilitatea pentru acestea.
Deși poate intui, copilul nu cunoaște a priori ce este bine sau rău, iar mediul are rolul de a-l ghida fără a-l pedepsi. Aceasta se datorează faptului că copilul trebuie să învețe să tolereze anxietatea legată de impulsurile sale, descoperind că există posibilități de reparare și reconstrucție. Copilul învață să câștige încrederea celorlalți, începând cu mama, prin comportamente constructive. Cu toate acestea, pentru a realiza acest lucru, părinții și cei care îl îngrijesc trebuie să fie, la rândul lor, persoane de încredere, consecvente în aplicarea regulilor și să manifeste fermitate și afecțiune. Doar astfel, copilul își clădește o bază solidă pentru simțul moralității.
Odată cu dezvoltarea sentimentului de vinovăție, copilul ajunge într-o fază în care poate alege între ceea ce percepe ca fiind bine și ceea ce percepe ca fiind rău. Ceea ce diminuează sentimentul de vinovăție este considerat bine, în timp ce ceea ce îl accentuează este considerat rău.
Simțul binelui și al răului la copii se conturează în primul rând prin faptul că părinții reprezintă persoane de încredere în primele etape ale dezvoltării lor, oferind prezență constantă, reguli clare, și manifestând fermitate și afecțiune.
Neuro Therapy 